Terapia de recuperare, un imperativ după accidentul vascular cerebral
În neurologie, pe primul loc în ceea ce privește frecvența se clasează accidentele vasculare cerebrale (AVC), de unde și stringenta importanță a prevenirii lor. În cazul acestora, caracteristic este apariția relativ bruscă a unui deficit neurologic, precum: deficitul motor (dificultate în efecuarea mișcării cu unul din segmentele corpului), tulburarea de sensibilitate (amorțeli, diminuarea senzațiilor tactile, termice, dureroase într-o anumită zonă a corpului), afazia (tulburarea de înțelegere și/sau exprimare a vorbirii), ataxia (tulburări de mers, echilibru, coordonare în efectuarea mișcărilor), tulburările de vedere (vederea dublă sau diplopia, absența vederii într-un anumit segment al câmpului vizual și altele) etc. Importanța consultului neurologic în cazul apariției simptomelor descrise mai sus constă în posibilitatea discriminării între un deficit neurologic datorat unui accident vascular sau datorat unei alte afecțiuni neurologice, orientarea pacientului pentru tratamentul în faza acută, bilanțul diagnostic, tratamentul și urmărirea în faza de recuperare post-AVC, precum și prevenția secundară a AVC (tratamentul factorilor de risc).
Accidentele vasculare cerebrale (AVC) sunt împărțite în ischemice (ocluzia unui vas de sânge care asigură vascularizația substanței cerebrale) sau hemoragice (extravazarea componentelor sanguine în substanța cerebrală, spațiul subarahnoidian, sistemul ventricular).
După producerea unui accident vascular cerebral, medicul și pacientul au ca obiective comune recuperarea deficitului neurologic și prevenirea recidivei evenimentului cerebro-vascular. Altfel spus, tratamentul accidentului vascular cerebral cuprinde 3 etape: tratamentul în faza acută, terapia de recuperare medicală (fizio și kinetoterapie) și prevenția secundară a unor viitoare accidente vasculare cerebrale și a progresiei bolii.
Terapia de recuperare medicală ar trebui începută încă din primele zile după accidentul vascular cerebral: membrele paralizate ar trebui supuse unor mișcări pasive de amplitudine completă de mai multe ori pe zi pentru a evita instalarea contracturilor (și a capsulitei – afecțiune articulară) mai ales la nivelul umărului, cotului, șoldului și gleznei. Pacienții fără tulburări de constiență trebuie mutați din pat în fotoliu imediat ce constantele hemodinamice sunt stabile (de exemplu: tensiunea arterială). Majoritatea pacienților cu hemiplegie își recapătă posibilitatea de a merge, într-o anumită măsură, de obicei într-un interval de 3-6 luni (conform Ropper, Samuels și Klein, Adams and Victor’s Principels of Nneurology, ediția a zecea). La un pacient cu intelectul păstrat și a cărui funcție motorie se îmbunătățește, instruirea în activitățile cotidiene și utilizarea diferitelor dispozitive speciale îl pot ajuta să devină cel puțin parțial independent la domiciliu. În domeniul recuperării post-AVC nu există prea multe studii, dar cele efectuate sugerează că o fizioterapie de intensitate crescută duce la obținerea unor valori mai bune la evaluarea capacității de mers și a dexterității. Sunt și studii care au evaluat efectele nedorite ale imobilizării membrelor dupa un accident vascular cerebral.
În literatura de specialitate se vorbește și despre „terapia de restricționare“, prin care se forțează utilizarea membrului afectat prin restriționarea membrului normal (ex.: pacientul poartă o mănușă pe mâna sănătoasă și efectuează exerciții repetate cu membrul superior hemiplegic pentru mai mult de 90% din timpul de veghe, pe o durată de 2 săptămâni). O altă abordare ar fi „terapia în oglindă“, în care pacientul este pus în fața unei oglinzi și este astfel creată iluzia mișcării părții paretice când partea sănătoasă este activată.
Terapia de recuperare dupa accidentul vascula cerebral presupune și învățarea unor noi strategii pentru a depăși deficite neurologice precum ataxia (tulburarea de coordonare a mișcărilor membrelor și trunchiului), tulburările de sensibilitate profundă sau superficială, anosognozia (tulburările de schemă corporală sau atunci când pacientul nu este conștient de deficitul pe care îl prezintă).
Substraturile fiziopatologice ale recuperării după un accident vascular cerebral nu sunt încă în totalitate cunoscute, dar experiența clinică și datele experimentale au demonstrat că există o anumită plasticitate a țesutului cerebral lezat. Plasticitatea se referă la abilitatea de remodelare a țesutului cerebral și de reorganizare a funcției neuronale prin exerciții, chiar la distanță de câteva luni după un accident vascular cerebral de mari dimensiuni.
În perioada imediat următoare producerii unui accident vascular cerebral, o atenție deosebită trebuie acordată tulburărilor de vorbire și de deglutiție (înghițire), eventualele complicații legate de acestea influențând în mod substanțial prognosticul. Dacă există tulburări de deglutiție cu risc de aspirație se efectuează ajustări ale dietei (pacientul va fi testat pentru deglutiția pentru alimentele solide, semisolide și lichide) concomitent cu inserția unei sonde nazogastrice.
Terapia vorbirii și a limbajului este extrem de importantă pentru independența pacientului și relaționarea socială, iar o abordare adecvată îmbunătățește moralul pacientului și al familiei.
Dr. Ana Marinescu, medic specialist neurologie
